Lecția suedeză (II). „Rețeta” pentru distrugerea familiei ca unitate socială


Demonstrație de stradă pentru socialism și stat asistențial, Suedia, 1968. Sten-Åke Stenberg / Flickr

Demonstrație de stradă pentru socialism și stat asistențial, Suedia, 1968. Foto: Sten-Åke Stenberg / Flickr

Extras din cartea „Războiul împotriva familiei”, de William D. Gairdner, BPS Books, Toronto, Canada, 1992.

Citește prima parte aici.

CONSECINȚE PENTRU FAMILIA OCCIDENTALĂ

Familia suedeză de astăzi… s-a depărtat de familia tradițională mai mult decât familia în oricare altă societate.„ ─ David Popenoe, Perturbarea Cuibului (Disturbing the Nest)

Cu Suedia ca ghid al nostru, avem două opțiuni: să ne resemnăm cu declinul familiei în viitor, sau să rezistăm și să eliminăm politicile care au provocat acest declin.

Să trecem în revistă câteva fapte culese din Perturbarea Cuibului și să ne întrebăm dacă asta este ceea ce ne dorim ─ și dacă nu, cum putem preveni.

  • Suedia este cea mai orientată spre apartament societate de pe pământ. În anul 1980, 33% din toate gospodăriile din Suedia erau locuite numai de către o singură persoană [nota traducătorului: în 2015 acest procent a fost de 47%]; 63% dintre locuitorii din Stockholm, capitala Suediei, locuiau singuri. Aceasta este cu siguranță un semn al succesului Statului-dădacă în transformarea unității sociale de bază (familia) într-o unitate politică de bază (persoane fizice autonome).
  • Statele care se bazează exclusiv pe rațiune și materialism descurajează în mod activ răspândirea oricăror valori spirituale care ar putea să apară mai înalte decât cele ale Statului. Astfel, ca o chestiune de instinct, aceste State se străduiesc să controleze Biserica vie. In Suedia Biserica (luterană) este deținută de Stat (la fel ca în Norvegia și Germania), iar angajații săi sunt funcționari publici. Această situație este ca și cum te-ai împărtăși de la un agent fiscal. Astfel a fost interzisă religia în fosta URSS din 1917, anul când socialismul modern și-a găsit forma finală, până în 1989, anul când socialismul a murit. Fără a fi surprinzător, Suedia este democrația cea mai atee de pe pământ: în 1983 credința îi întărea doar pe 27% dintre suedezi și doar 5% dintre ei frecventau biserica, în comparație cu 79% dintre americani pe care credința îi întărea și aproximativ 40% care mergeau săptămânal la biserică. [Nota traducătorului: în anii scurși de la scrierea articolului, declinul credinței a continuat și s-a accentuat.]
  • Suedia are numeroase politici fiscale și sociale concepute special pentru a dezmembra familia simplă (numită și familie nucleară), iar Statul intervine în mod specific în viața de familie. În 1981, autoritățile finlandeze au luat 552 de copii de la părinții lor, pentru „abuzuri raportate asupra copiilor”. Dar, în același an, în Suedia, cu o populație de doar 1,7 ori mai mare, autoritățile au luat 22.000 de copii de la părinții lor ─ și au fost criticate la nivel internațional pe motiv că această acțiune a fost un abuz de un alt soi: controlul de Stat al familiei ─ abuzul asupra copiilor de către Stat. [Nota traducătorului: procentul copiilor suedezi deprimați s-a triplat în ultimii 20 de ani.]
  • Suedia este națiunea occidentală care are cea mai mare parte a alegătorilor săi dependenți de fondurile publice ─ și, prin urmare, legați de mâna care îi hrănește.
  • Voluntarismul și caritatea privată au dispărut aproape cu desăvârșire.
  • Suedia a fost marcată, de asemenea, de un extraordinar proces de „stratificare pe vârste”, prin care vechile interdependențe familiale pe verticală au devenit stratificări orizontale, fiecare grup uman separat de un altul, cocoloșit și răsfătat de Stat, ca într-un cocon de vierme de mătase, de la naștere până la moarte („from womb to tomb”), adică:
    – cei foarte tineri sunt în grădinițe subvenționate de Stat (jurnalista suedeză Anna Wahlgren spune că mulți copii sunt, în mod obișnuit, sub medicație, drogați);
    – elevii sunt toți în școlile de Stat;
    – multe cupluri trăiesc în locuințe subvenționate de Stat;
    – bătrânii trăiesc în case de bătrâni subvenționate tot de Stat.

Fiecare grup este izolat efectiv de celelalte de către Statul super-protector; dar cel mai important, fiecare grup este separat, în esență, de tradițiile, înțelepciunea, îngrijirile și valorile pe care le-ar putea primi sau transmite mai departe, sau de bucuriile și necazurile pe care le-ar putea impărtăși. În momentul când astfel de State își dau seama că nu-și mai pot permite programele pe care le promit, că în mod neintenționat consecințele morale ale unor astfel de programe sunt potrivnice valorilor autentice și costurile financiare sunt exorbitante, oamenii și-au pierdut deja simțul lor de familie și de comunitate locală. Toate filozofiile utopice sunt similare prin modul în care distrug sistematic procesele naturale ale vieții umane.

Politica de locuințe suedeză promovează în mod oficial locuințe de tip apartamente cu chirie, în scopul de a descuraja locuințele private de familie, pe care le asociază cu capitalismul și valorile individualiste. Unitățile de locuit sunt în mod intenționat construite prea mici pentru a acomoda rude. (Suedia are cea mai mică suprafață locuibilă medie pe gospodărie).

Politica educațională în Suedia a trecut cu mult timp în urmă la una de tip „progresist”, subliniind alegerea studentului, permisivitatea, un accent pe „ajustarea” socială, alungarea religiei din școli, și o campanie încă fără succes pentru a elimina total notele.

Suedia, de asemenea, a devenit prima societate occidentală ce a încercat să schimbe rolurile sociale și în cadrul familiei atât ale femeilor cât și ale bărbaților, argumentând că rolul bărbatului „trebuie să fie lărgit radical”.

Pentru a elimina ‘egoismul de familie’, familia tradițională nu mai este favorizată în nici un fel de către guvern; pentru a oferi protecție „altor forme de conviețuire,” au fost create legi și autonomia economică a devenit noul standard național al bunăstării.

Un cititor atent va vedea în acest „model” incercarea fantezistă a Statului de a prelua responsabilități la fiecare ocazie. În același mod, legea fiscală suedeză în 1971 a fost „reformată” pentru a interzice impozitarea comună, astfel încât femeia care dorea „doar să fie casnică” era la un dezavantaj financiar real. Este unanim recunoscut că interzicerea impozitării în comun a fost un punct de cotitură în chestiunea egalității genurilor în Suedia.

Dr. Eric Brodin, originar din Suedia, spunea că guvernul suedez vede mamele casnice ca „paraziți”. Pe scurt, prin manipularea politicii fiscale de către politicieni radicali și birocrați, Statul a reușit să subvenționeze destrămarea familiei ─ ceea ce suedezii nu au dorit-o deloc.

Iritat de faptul ca tații sunt reticenți în a lua un „concediu parental” generos, plătit timp de un an (doar 5% dintre tați îl iau), Statul suedez consideră acum să le impună acest lucru. Această situație este reprezentativă pentru umanitarismul impus cu forța de către Statul dădacă. Pentru că în Suedia politica de familie este văzută ca un instrument care poate fi utilizat de către guvern pentru a încerca să schimbe diviziunea tradițională a muncii între sexe… ideea de liberă alegere în această chestiune a fost mai mult sau mai puțin abandonată.

Ideea de familii libere, interdependente și responsabile precum și de indivizi liberi creând propria lor bunăstare, în conformitate cu propriile valori, credință și standarde de familie, fără nici o intervenție din partea Statului a fost astfel abandonată cu totul și înlocuită cu un stil de viață pentru toți, igienizat, autorizat de către Stat și corect din punct de vedere politic.

Noi recunoaștem compromisul pe care apaticii suedezi sunt pregătiți să-l facă: libertate personală, responsabilitate și risc vor fi cedate pentru o presupusă egalitate a condiției materiale; presupusă, pentru că egalitatea pură este iluzorie; indiferent cât de asemănători devenim ─ nu contează cum o măsuram ─ diferențele rămase vor părea întotdeauna umilitoare pentru adepții colectivismului.

Pe de altă parte, oamenii liberi nu-și fac prea multe griji despre inegalități, atâta timp cât ei sunt liberi să fie egali sau inegali după cum doresc; dacă tu nu esti liber să fii mai rău, atunci nu ești liber să fii mai bun. Dar, într-un Stat dădacă, pe măsură ce ne pierdem treptat libertatea de a controla propriile noastre vieți ghidati de propriile noastre valori, începe să ne pese foarte mult despre inegalități. Vom începe să folosim „drepturile” noastre abstracte pentru a șunta alte grupuri sociale. Tribunale vor fi stabilite pentru a judeca acest proces de șuntare, cu reguli atât de abstracte încât să permită deciziilor să încline încotro bate vântul corectitudinii politice. „Drepturile” abstracte acum înrădăcinate în lege devin magnet, atrăgând oameni și grupuri care le folosesc pentru a–și satisface nemulțumirile lor personale.

Acest întreg proces este total străin tradițiilor noastre care sunt ancorate în dreptul comun concret (Common Law) și nu în conceptele abstracte ale unui Cod (Charter Law). De fiecare dată când legea este convertită de la primul la al doilea, oamenii compară în mod inevitabil starea lor în viață potrivit conceptelor abstracte, ale căror detalii materiale și morale sunt furnizate de către propriile lor minți. Astfel începe neliniștea, și începem să invidiem sau chiar spionăm vecinii noștri de teamă că au fost capabili de a obține mai mult decât noi din ‘fântâna’ drepturilor. Animalele libere să hoinărească în căutarea unei hrane abundente nu se vor lupta pentru niște bucățele ce le sunt aruncate dar, odată închise într-o cușcă unde alții le furnizează hrana, uită repede fosta lor libertate și se luptă violent pentru acele resturi.

Dacă viața este în mod inevitabil inegală din cauza felului in care oamenii liberi și familiile lor doresc să-și exprime diferențele lor naturale, atunci hai să avem libertate și maximă mobilitate politică, economică și socială. Chiar și intelectuali de stânga inveterați precum sociologul Barrington Moore, Jr. de la Harvard, au arătat că așa-numita egalitate care a fost mult timp justificarea limitării libertății umane, și, spre oroarea lumii moderne ─ a anihilării practice în Statele socialiste nu a unui inamic extern, ci a „dușmanului intern” ─ nu este diferită în socialism față de democrațiile capitaliste; același tipar uman de inegalitate apare, dar pe fondul unei sărăcii acute.

Suedia a evitat cele mai multe dintre aceste orori și a împins logica societății raționale prin inginerie socială mai departe decât oricine a fost în stare să o facă fără violență exterioară. Dar, trebuie să ne amintim cuvintele poetului Goethe: „Nimeni nu este mai rob decât acela care se crede liber, fără a fi cu adevărat liber.”

Ceea ce uimește în toate acestea este indiferența letargică a suedezilor de a vedea, dincolo de aceste teorii care sună frumos, ideologia narcisistă din spatele lor și manevrele cinice ale Statului de a obține mai mulți bani, putere și loialitate prin ruperea legăturilor naturale din cadrul societății.

Această conversie, inteligent gândită și planificată minuțios ─ chiar ingenioasă ─ a unei comunități autentice și libere într-o construcție artificială la scară natională, „Casa Poporului” cum le place social-democraților suedezi să o numească, este ceva deprimant de normal pentru colectiviștii utopici. Platon a propus-o pentru „Republica” sa; Rousseau și-a dorit-o; Marx a gândit-o ca un paradis utopic, Hitler a numit-o „Patria” (Fatherland), Franklin D. Roosevelt [1], „Noul Pact” („New Deal”), Lyndon B. Johnson [2], „Marea Societate” și Pierre Trudeau [3] „Societatea Justă”.

Practic, toți adepții colectivismului visează la această transformare insidioasă a comunităților naturale, sau case, într-un singur Stat „casă”, sau comunalism (nume nou pentru comunism), fie prin intermediul unor politici și strategii de câștigare a votului înșelătoare, ca în democrațiile noastre occidentale, sau prin revoluții sângeroase ca în Statele polițienești.

Distrugerea cu succes a familiei tradiționale este o condiție prealabilă pentru reușita acestei campanii. Atâta timp cât familia este puternică, agenții colectivismului nu pot să-și atingă obiectivele. Ei știu asta. Cei mai mulți dintre noi nu știu. Dar TREBUIE.

Iată alte exemple de inițiative distructive și rezultatele lor, așa cum le vedem în Suedia:

În cazul în care numele de familie al copilului nu este „în mod oficial” înregistrat, copilul preia automat numele mamei (jos cu patriarhatul, sus cu poliarhia [4] ─ ca regulă de Stat).

„Noii săraci” în Suedia (și Canada și Statele Unite) sunt de două feluri:

  • familii intacte tradiționale cu o mulțime de copii și
  • părinți singuri (mai ales femei) cu copii, care, dacă nu trăiesc ca persoane căsătorite, devin dependenți de Stat ca un substitut de părinte sau soț.

În scopul de a forța și mai mult asupra familiilor private rolul Statului, Suedia a introdus în 1973 legislația pentru „drepturile copilului”, iar în 1979 a adoptat o lege care interzice părinților să-și supună proprii lor copii la „pedepse corporale sau alte tratamente umilitoare”. Această lege „împotriva chelfănelii” („antispanking” law) a atras mânia organizațiilor internaționale și a provocat ziarul german Der Spiegel să eticheteze Suedia un „Gulag pentru copii”. Toate acestea au fost combinate cu legi extrem de liberale privind pornografia; și bineînţeles cursuri de „educație sexuală” controlate de către Stat, și care ocoleau efectiv autoritatea parentală, au fost instituite în toate școlile.

Toate democrațiile occidentale s-au îmbarcat de acum în acest program pentru a satura copiii cu o igienă sexuală aprobată de Stat. Acest program aparent inocent are ca obiectiv restructurarea tuturor valorilor sociale. În vreme ce în primele manuale de educație sexuală (1930-1960), Suedia sublinia faptul că „scopul implicit al educației sexuale este viața de familie și succesul ei”, manualele curente pun accentul pe „intimitatea sexuală” ca fiind „unul dintre obiectivele esențiale ale existenței umane” (nici o mențiune despre viața de familie sau caracterul sacru al căsătoriei în școlile de Stat).

Unul dintre cele mai timpurii semne de dezintegrare a comunității pe care aceste politici l-a provocat a fost creșterea masivă a delincvenței juvenile (conform Proiectului Metropolitan, din 7000 de băieți născuți în Stockholm în 1953, mai mult de 30% au fost în contact cu poliția pentru încălcarea legii înainte de a împlini 26 de ani).

Suedia are cea mai scăzută rată de căsătorie în lumea occidentală, și cea mai mare rată de „cupluri dizolvate”. În 1980, din totalul de nou-născuți vii, 50% s-au născut în afara căsătoriei. [Nota traducătorului: în 2015, acest procent a fost de peste 76%!]

După ce a atins un punct culminant în 1950, rata căsătoriilor în Suedia a scăzut cu circa 40% până în 1975 (pentru femeile intre 20-24 de ani, această rată a scăzut de la 194 la 91 pe mia de femei, adică cu mai mult de 50%). Astăzi practic toate cuplurile suedeze locuiesc împreună înainte de căsătorie (o alternativă la căsătorie acceptată acolo). Dar teoria coabitării premaritale ca preambul al unei căsătorii fericite s-a dovedit a fi greșită pe ici pe colo. Statistici bazate pe viața a 4300 de femei suedeze ─ arată că „rata divorțurilor pentru cuplurile cu un singur copil care trăiesc împreună a fost, în medie, de trei ori mai mare decât rata divorțurilor pentru cuplurile căsătorite comparabile”. Cu alte cuvinte, căsătoria legală este un puternic factor de coeziune care protejează copiii. Din păcate, victimele reale ale declinului familiei, oricât am dori să ignorăm adevărul, sunt copiii, pe care puțini par să-i apere. 70% din divorțurile suedeze sunt inițiate de către femei.

Situația în Canada este asemănătoare cu cea din Suedia ─ același război civil al valorilor ─ cu formarea unei societăți de consumatori, în care cetățenii sunt în cea mai mare parte clienții unui mare grup de angajați publici care se îngrijesc de ei pe tot parcursul vieții lor.

Odată ce un Stat trece la o politică de a plăti, cu taxele extrase de la publicul larg, pe cei care altădată efectuau muncă de caritate, respectivul Stat este pe panta descendentă. De ce? În primul rând, atunci când Statul impozitează activitatea productivă a unora ca să plătească pentru munca neplătită anterior a altora, va exista o diminuare decisivă și de durată a bogăției. În al doilea rând, există și întotdeauna a existat mult mai multă muncă de caritate, efectuată în toate societățile decât s-ar fi putut plătit de orice bază de impozitare imaginabilă. Canadienii, de exemplu, fac aproximativ un miliard de ore de muncă voluntară anual, ceea ce echivalează cu 530.000 de locuri de muncă cu normă întreagă în fiecare an. Dar pe măsură ce Statul preia din ce în ce mai mult astfel de activități, iar oamenii își pierd, în consecință, interesul și abilitatea pentru un astfel de devotament voluntar, criza se intensifică.

După cum Popenoe a explicat:

„În loc să se bazeze pe un fond de resurse de familie, familia suedeză de astăzi cedează Statului o mare parte din aceste resurse, iar membrii săi devin dependenți din punct de vedere economic de Stat, și nu de familie. Nu toate aceste resurse sunt redistribuite de la bogați către familiile sărace; am putea spune că o mare parte sunt redistribuite de către Stat înapoi la aceeași familie în diferite stadii ale ciclului de viață”.

Popenoe identifică patru „ideologii” majore ca fiind responsabile pentru destrămarea familiei: secularismul, feminismul, ideologia terapeutică [5] și socialismul radical. Dar, practic, toate cele patru ar putea fi desemnate sub eticheta unică de umanitarism coercitiv, sau utopism, pentru că fiecare se bazează pe iluzii (vom reveni intr-un articol separat asupra acestor illuzii), și fiecare ideologie este un complement al celeilalte.

Iată, din nou, din cartea lui Popenoe Perturbarea Cuibului, un rezumat corect al gândirii radicale antifamilie, ce a dictat într-o măsură așa de mare politicile publice în Suedia (și în multe alte democrații occidentale), cu toate că ele nu sunt susținute de mulți suedezi; aceste politici nu sunt naturale (altfel oamenii ar ajunge la ele în mod voluntar) și pot fi puse în aplicare doar prin forță de către elite care au reușit să pună mâna pe pârghiile puterii:

„Astfel realizarea socialismului impune… extinderea a ceea ce este bun în viața de familie pentru a cuprinde comunitatea în sens larg și, în același timp, îndepărtarea a ceea ce este „rău” în familie. Pentru a distruge capitalismul și tot ce reprezintă el trebuie de aceea distrusă familia în general, sau cel puțin familia așa cum a existat de-a lungul istoriei.

Pentru a ajunge la idealul radical-socialist, este necesar:

  • să se elimine căsătoria (care asigură suportul juridic major pentru forma de familie curentă);
  • să se interzică moștenirea averii familiei de către copii;
  • să se opună rezistență la atracțiile vieții domestice, private (ea distrage de la viața publică);
  • să se reducă presiunile (în special economice) care îi obligă pe oameni să trăiască în familii și
  • să se dezvolte alternative la familie (cum ar fi comunitățile), care pot asigura securitate psihică și sprijin material.”

____

NOTE

[1] Președinte al SUA
[2] idem
[3] prim-ministru al Canadei între 1968 si 1979
[4] termen introdus de Robert Dahl în știința politică modernă pentru a descrie o formă de guvernare bazată pe principiul fundamental că, în ceea ce privește deciziile colective, fiecare individ este îndreptățit la o considerare egală a intereselor.
[5] un program organizat în jurul a trei principii:

  • fericirea personală ar trebui să fie obiectivul primordial al individului şi al politicii publice;
  • există cauze psihologice (nu politice sau economice!) pentru multe, dacă nu pentru toate problemele;
  • aceste probleme pot fi tratate în universul soluțiilor oferite de psihologie.

Autor: William Gairdner
Sursa: culturavietii.ro

Daca v-a placut acest articol, urmariti-ne pe Facebook:




ALTE ARTICOLE RECOMANDATE:
86 Vizualizari
Comentarii Facebook

Fii primul care lasa un comentariu la "Lecția suedeză (II). „Rețeta” pentru distrugerea familiei ca unitate socială"

Lasă un răspuns