SECULARIZAREA SI NEOIOBAGIA. Cum a devenit ortodoxia RELIGIE TOLERATA la ea acasa


SECULARIZAREA SI NEOIOBAGIA. Cum a devenit ortodoxia RELIGIE TOLERATA la ea acasa

SECULARIZAREA. Între mistificare și adevăr

Motto: Noi suntem oameni moderni. Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ! Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată! (Caragiale)

Am vorbit în numărul trecut despre procesul de deconstrucție a fundamentelor care țin închegată o comunitate, dându-i sens, substanță și verticalitate. Mai mult decât oricare alt pilon sau element structural al comunității, ortodoxia, Biserica, este sufletul neamului nostru. Drept urmare, nu e de mirare că a fost ținta predilectă a strategiilor de marginalizare, evacuare din spațiul public românesc, eliminare din ethosul local, adică din rolul de mediu ambiant de viețuire, judecată și făptuire, pentru a fi înlocuită cu un ethos fals și ipocrit, spoiala spiritului ”modern”, fie el de influență franceză, nemțească, sovietic-comunistă sau, cum e cazul acum, euro-atlantică.În numărul de față vom prezenta cum anume a început acest proces început odată cu intrarea sa în ”modernitatea” de tip occidental, adică începând cu revoluțiile pașoptiste ale sec. XIX. Mai exact, cu secularizarea definită atât ca fenomen de laicizare a spațiului public românesc, cât și ca mai cunoscutul fenomen de deposedare a Bisericii de proprietățile sale și de laicizare chiar a Bisericii înseși.

Ortodoxia, ”religie tolerată” la ea acasă

Când ne amintim de nedreptatea suferită de poporul român aflat sub ocupație străină, timp de veacuri, în Transilvania, printre alte împilări se numără și persecuția religioasă: ortodoxia românilor avea statut de religie tolerată”, în timp ce confesiunile claselor străine stăpânitoare erau considerate ”recepte” sau oficiale, beneficiind de toate privilegiile ce decurgeau din acest statut, practic echivalent cu statutul de religie de stat. Ceea ce știm mai puțin sau deloc este că ortodoxia a devenit un fel de ”religie tolerată” chiar și în Principate, acolo unde boierii erau români, fiind văzută ca o moștenire a trecutului, o religie a celor mulți și săraci, a trăitorilor în bordeie, o credință a înapoierii, primitivismului și superstiției. Prin urmare, nu merita altceva, în societate, în concepția acestor boieri, decât un loc marginal, adică a fi tolerată ca un fel de datină populară cu care te rușinezi să te afișezi în public, să o asumi drept identitate.

S-a întâmplat acest lucru odată cu valul de tineri boieri educați în Apus care, spre mijlocul secolului XIX, întorcându-se acasă, în Principatele Române, au devenit elitele fondatoare ale statului român, după ce au participat la ceea ce este numit ”revoluția pașoptistă” (de la 1848). Acești tineri, care rareori își terminau studiile de la Paris sau Berlin cu vreo diplomă, veneau acasă cu capul plin de teoriile radicale socialist-revoluționare deprinse în cercurile frecventate și, firește, inițiați în tot felul de societăți secrete. Concepțiile lor au fost determinante pentru modul în care a arătat România modernă – nu că ar fi implementat măsuri radicale socialiste sau măcar agrariene, ci pentru cât de înstrăinat gândeau față de mentalitatea chiar propriilor lor părinți[1].Impresionați de catedralele occidentale și de picturile murale văzute, ei au făcut o echivalență infantilă între civilizația occidentală, religia catolică și/sau protestantă, și înapoierea – fie închipuită, fie reală – în care se găsea societatea română și creștinismul răsăritean. Pe lângă infantilismul unei astfel de concepții, deoarece se bazează strict pe aparențe și pe o judecată extrem de superficială, din afara lucrurilor, la mijloc era și o mare ipocrizie și calcul cinic:în loc să identifice cu realism și sinceritate cauza problemelor economice și sociale ale poporului înpropriile lor practici de arendare a proprietăților și de exploatare a țăranilor pentru a-și duce traiul luxos în orașe și în vizite în Occiddent, au preferat să inventeze cauze imaginare, false, cum ar fi primitivismul neamului și al Bisericii.

Ce se întâmplase? Pe lângă acest proces de ”europenizare” culturală a boierimii românești, Principatele Române se deschiseseră comerțului mondial de grâne, ieșind de sub influența Imperiului Otoman. Acest lucru a însemnat pentru boierime deschiderea unei căi facile de obținut bani: exportul de grâne. Pentru a obține maxim de profit, boierimea a arendat propriile sale proprietăți și a întărit regimul de exploatare al țăranilor, pentru a produce mai mult și, astfel, pentru a obține mai mulți bani din export.

Chiar și marea reformă a domnitorului A.I. Cuza nu a însemnat deloc ceea ce am învățat cu toții din lecțiile de istorie: anume, o primă ”reformă” curajoasă de împroprietărire a țăranilor prin exproprierea boierilor.Exproprierea a avut un cu totul alt sens: conștienți că nu vor putea menține țărănimea în starea grea de exploatare în care se afla, boierii s-au gândit că trebuie să îi ofere un surogat de ”eliberare” și de ”împroprietărire”. Așa că au decis să înzestreze țăranii cu pământ care era, însă, insuficient pentru ca acesta să devină independent, să poată să se întrețină din munca pământului său. Țăranii erau nevoiți, astfel, să revină la o relație de dependență față de boieri și arendași care era la fel de dură ca cea anterioară, cunoscută sub numele de ”regimul învoielilor”, un regim pe care unii l-au clasat drept ”neoiobăgie”. Odată încheiată ”învoiala”, țăranul putea fi obligat inclusiv cu armata să își achite obligațiile față de arendaș sau boier.

În aceste condiții de constrângere socială și de posibile revolte țărănești (ele nu au întârziat să apară), elitele moderne ale României aveau nevoie de un țap ispășitor iar acesta a fost găsit rapid în Biserică. Biserica avea prea multe pământuri, prea multe mănăstiri și prea multe relații cu Muntele Athos. Pe lângă faptul că, prin aceste proprietăți, Biserica se auto-întreținea singură, nefiind dependentă de stat, pământurile sale puteau fi folosite pentru împroprietărirea țăranilor (ca boierii să fie scutiți) sau, pur și simplu, preluate de conducătorii României pentru a fi folosite în același scop profitabil.

Așa se face că s-a demarat una din operațiile complexe propagandistice ale României moderne care are revertebrații până în zilele noastre, făcându-se caz de corupția clericilor, de presupusul lux în care ar fi trăit aceștia sau de presupusul jaf făcut de mănăstirileMuntelui Athos care aveau metocuri în țară pentru a justifica în fața opiniei publice (atât cât era) deposedarea de proprietăți. Au fost inventate unele probleme false și au fost exacerbate unele reale pentru a discredita și intimida Biserica. Și, într-adevăr, Biserica nu a avut prea mulți apărători în epocă iar secularizarea a fost operată fără dificultăți interne. Doar o parte din pământuri a fost dată țăranilor.

Dar secularizarea nu s-a oprit doar la proprietăți. Biserica, după ce a fost brusc redusă la dimensiuni controlabile de către stat, a fost supusă unui alt șir de ”reforme” prin care a fost aproape transformată într-un departament de stat responsabil cu morala publică. Marele istoric Nicolae Iorga a fost primul care a expus cu claritate sensul secularizării averilor Bisericii și a celorlalte măsuri de subordonare a acesteia statului luate sub domnia lui A.I. Cuza: ”un început de laicizare, de descălugărire a Bisericii” și o tratare a acesteia ca ”orice serviciu de stat”. Astfel, s-au adăugat secularizării și următoatele ”reforme”: desființarea mănăstirilor și transformarea lor în așezăminte sociale, confiscarea școlilor și seminariilor, care devin de stat, instituirea unui regulament referitor la monahism care prevedea condiții extrem de restrictive referitoare la călugărire.

”Legea călugăriei” din 1864 prevedea că se puteau călugări doar cei care făceau studii teologice, restul laicilor care ar fi vrut să devină monahi trebuind să aibă, în cazul bărbaților, cel puțin 60 de ani, iar în cazul femeilor, cel puțin 50 de ani. Practic, această lege a prefigurat decretul comunist de desființare a monahismului din anul 1959. Cât privește ierarhii care îndrăzneau să se opună acestor adevărate asalturi, erau rapid depuși din treaptă și trimiști în surghiun.

Dar lucrurile nu s-au oprit doar la proprietățile și ”infrastructura” Bisericii. Spiritul nou al boierilor a mers și mai departe, a intrat în biserică și a inițiat schimbări în pictură, cântare sau chiar rânduiala slujbelor. Astfel, din porunca lui Cuza însuși, bisericile din orașe nu mai trebuiau pictate conform canoanelor bizantine, ci conform ”canoanelor” apusene, catolice ale vremii  (așa se face că mai toate bisericile din București care au pictură din sec. XIX au, invariabil, același stil apusean). Corul în biserică ține de aceeași epocă inovativă în care psaltica zgârea urechile pretențioșilor boieri. Acest gen de schimbări fusese inițiat chiar înainte de 1848, în Moldova, unde s-a interzis rostirea unor ectenii în slavonă la Mănăstirea Neamț, regulă impusă cu forța jandarmeriei, ceea ce a dus la auto-exilul unor părinți duhovnicești în Basarabia. Rânduiala slujbelor era moștenire duhovnicească de la Starețul Paisie Velicicovski, dar prea puțin le păsa noilor conducători de acest lucru: între timp, răsăritul ortodox devenise nomina odiosa pentru boierii ”europenizați” și tot ce ținea de cultură comună cu Imperiul Țarist era suspect și trebuia eliminat. Mai târziu, în 1863, Cuza va decide generalizarea interzicerii slujirii în greacă sau slavonă (în realitate, slujbele se țineau oricum în română, după cum adeveresc cărțile de cult din acei ani).

Liber-cugetătorii

”Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!”

Autorul acestor rânduri scrise la 1900 este nimeni altul decât Caragiale. Este de remarcat enumerarea pe care o face”boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi.” Lipsesc țăranii – ei erau singurii care mai păstrau legea creștinească și mergeau la Biserică. Acest lucru arată că orașele Principatelor erau complet secularizate la acel an și că elitele politice și intelectuale erau, practic, atee sau, în cel mai bun caz, de o credință puternic ”europenizată”, adică lipsită de substanța ortodoxiei, cu împrumuturi precare de pietism catolic și raționalism protestant. Și adevărul este că nu a existat în a doua jumătate a secolului XIX și primele două decenii ale sec. XX, în România, NICIO CONȘTIINĂ ORTODOXĂ profundă în spațiul public, fie scriitor, fie filosof, fie om politic. Se exclud, firește, autorii ecleziastici, adică ierarhi sau clerici ai vremii, deoarece ei oricum erau percepuți de opinia publică drept ”reprezentanți” ai cultului, deci nu aveau anvergura unui nume recunoscut al culturii române. Nici măcar tradiționalistul Eminescu, atât de atent față de tradiția și Biserica românească, nu a avut, totuși, o viziune ortodoxă asupra lucrurilor, având influențe culturale diverse. Nici Caragiale, autorul rândurilor de mai sus, care a satirizat dur ”oligarhia de aventură” a României moderne, care a ironizat sarcastic pretenția fudulă de ”liber-cugetători” a acesteia. Ei, ca și Nicolae Iorga și alți gânditori conservatori, au valorizat, ca atitudine, Biserica, unii dintre ei au avut sau măcar au recurs, uneori, la duhovnic și la tainele Bisericii, dar, deși au identificat, intuit și denunțat găunoșenia plină de putreziciune a trufiei ”europenizaților”, nu aveau, totuși, acest exercițiu al unei vieți creștinești integrale, care nu se reduce doar la viața privată ci se extinde și în cea publică.

Fenomenul nu este neapărat specific nouă, românilor, doar că la noi s-a manifestat mai puternic. De pildă, în Rusia, a existat un puternic curent occidentalist și ”reformist” care era cu atât mai pregnant cu cât venea încă de la reformele impuse de țarul Petru cel Mare (1672 – 1725) care au afectat puternic inclusiv Biserica. Cine are curiozitatea să citească Jurnalul de scriitor al lui F.M. Dostoievski, care constă, de fapt, în publicistica scriitorului, poate să observe că, a te manifesta ca un gânditor ortodox pe chestiuni publice, cotidiene, era o raritate care făcea din el un caz aproape unic și constituia act de curaj care mergea împotriva curentului pozitivist-european al epocii. Asta în condițiile în care, totuși, era vorba despre Rusia țaristă în care ortodoxia era doctrină oficială de stat! Și la ruși domnea același dispreț al elitelor politice și culturale față de religia poporului sau a ”mujicilor”, deși acolo a existat, totuși, o reală cultură impregnată de ortodoxie

Prin urmare, nu e de mirare că, prin 1919, atunci când un tânăr student, pe numele său Mircea Vulcănescu, intra la Universitatea din București, descoperă că asumarea identității de creștin în acel mediu nu provoca altceva decât râsete ironice și ridiculizări. Situația se va schimba peste câțiva ani. (…)

[1] Mihai Eminescu descrie plastic această ruptură între generații, descriind șocul bătrânilor în fața tinerilor întorși de la Paris: <<Neam de neamul lor trăit în ţară, nepricepând altă limbă decât cea româneasca, închinându-se în această limbă, vorbind cum se vorbeşte cu temei şi sănătos, ei auzind – tiunile şi – tionile, imperatorele, redaptorele, admisibilile şi propriamentele, au gândit în gândul lor: „De, frate, noi om fi fost proşti. Noi socoteam că, dacă ştim ceaslovul şi psaltirea, cum se ara gospodăreşte un ogor, cum se cresc vite şi cum se strâng banii, apoi ştim multe. Da’ ia auzi–i, că nu ştim nici măcar româneşte”. Şi, în loc să ia biciul din cui să le arate care li-i popa lor, au zis: „De, dragii moşului, aşa o fi. N-om fi ştiind nici româneşte.”

Autor: Ioan Bucur, Familia Ortodoxa, nr. 45/ 2012
Sursa: gandeste.org

Daca v-a placut acest articol, urmariti-ne pe Facebook:




ALTE ARTICOLE RECOMANDATE:
294 Vizualizari
Comentarii Facebook

Fii primul care lasa un comentariu la "SECULARIZAREA SI NEOIOBAGIA. Cum a devenit ortodoxia RELIGIE TOLERATA la ea acasa"

Lasă un răspuns